sinecdocă

SINÉCDOCĂ, sinecdoce, s.f. Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. [Acc. şi: sinecdócă] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque.
Este o variantă a metonimiei.

Termenul provine din fr. synecdoque, de la gr. synekdoche, „cupridere la un loc”. Figură de stil prin care întregul denumeşte partea, genul – specia, sau invers: „fierul”, în loc de „sabie”, „toţi oamenii” în loc de "unii oameni”, „pânză” şi „catarg” în loc de „corabie”.

Implicând raporturi cantitative, se foloseşte drept perifrază, spre a evita repetiţi, în felul antonomasei (v.): „un Cresus” – un om foarte bogat.
Exemple: „Zvârli lui Hades suflete viteze, fără de număr” (Homer, Iliada);
„Souvenez – vous qu’il règne et qu’un front couronné” (Aminteşte-ţi că domneşte şi că o frunte purtătoare de coroană – Racine, Andromaca, IV, 3);
„Edel sei der Mensch” (Nobil fie omul – Schiller);
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii” (Eminescu, Scrisoarea III).