Remaniere

Remanierea ar părea un cuvânt folosit greşit în contextul guvernamental.

REMANIÁ, remaniez, vb. I. Tranz. 1. A face modificări în organizarea unei instituții, în compoziția unui guvern etc. 2. A transforma parțial o mașină, o instalație sau o construcție, după o deteriorare, cu scopul readucerii în starea de funcționare sau pentru a-i îmbunătăți caracteristicile funcționale. 3. A înlătura defectele unor materiale sau ale unor produse care nu corespund prescripțiilor tehnice impuse, dar care nu sunt considerate nici rebut total. [Pr.: -ni-a] – Din fr. remanier. 

De ce? Pentru că re-manieră ar însemna o nouă manieră... or manieră înseamnă:

MANIÉRĂ, maniere, s. f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate; comportare, ținută. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. ♦ (La sg.) Politețe, amabilitate; bună-cuviință. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ◊ Loc. adv. De (așa) (sau de o) manieră... = în (așa) chip..., în (așa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie și de procedee care alcătuiesc stilul particular al unui artist. ♦ (Peior.) Tendință de a repeta, în artă, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice într-o operă literară, din cauza cărora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. manière.

O re-maniere ar trebui să se traducă cu schimbarea programului de guvernare.

 Să privim însă în originea cuvântului.

Aşa cum şi dicţionarul spune, "remaniere" provine din franceză, respectiv "remanier". Forma modernă a cuvântul vine din franceza veche prin adăugarea prefixului "re" alăturat cuvântului "manier". La rândul lui, "manier" provine din franceza şi mai veche a cuvântului "main". Acesta provine din latină, mai precis din "manus" care înseamnă atât "mână", "încheietură", dar şi "echipă".

Iată cum am ajuns deja la "re-maniere" cu înţelesul de schimbarea echipei. Trebuie spus că şi în latină cuvântul provine din proto-indo-europeană, mai precis din rădăcina "man".

Originea proto-indo-europeană are două surse.

Prima sursă este "menos", respectiv "men" adică a gândi. De aici a evoluat grecesul menos şi englezescul to think. Evoluţia cuvântului merge deci către minte, intelect, inimă, suflet, spirit, voinţă.

A doua sursă este "man", respectiv "ma-" ce înseamnă a măsura. De aici a evoluat "maund", unitate de masă.

Scrisoare deschisă către Serviciile Secrete

---

Doamnelor şi domnilor,
Politica vrea să vă capteze şi să vă folosească ca poliţie politică, acum nu mai este nici o îndoială. Nu vă lăsaţi atraşi într-un asemenea joc, sunteţi în slujba poporului şi nu în slujba politicienilor. Aveţi datoria de a apăra statul de acţiunea politicienilor şi dorinţa lor de a folosi instituţiile statului şi puterile statului în interes propriu şi de grup. România are nevoie de domniile voastre pentru a o elibera de abuzul politic.

clapcă

clápcă f., pl. e saŭ clăpcĭ (pol. ceh. klapka, bg. sîrb. klopka, id. V. clapă). Vest. Clupsă, capcană.

Din câte îmi dau seama, şi klopka (capcană) vine de la oklopiti, zaklopiti, respectiv tras, închis.

Este foarte probabil să aibă legătură cu "ţi-a tras clapa", cu sensul de "te-a păcălit", "te-a prins în capcană".

În bulgară capătă şi sensul de ambuscadă.

(http://www.globalsecurity.org/military/intro/images/booby-trap-locations.gif)









(http://www.5rar.asn.au/weapons/boobytraps.htm)

penabili

Pennabilli este un mic orăşel italian de 3000 de locuitori... dar nu despre acest orăşel vreau să vorbesc.


(http://www.campingperticara.com/Immagini2.html)


(http://www.artistiinpiazza.com/2011/?p=1030)

La ora care scriu privesc prin ochiul camerei web un orăşel italian sub zăpadă încă în întuneric.



Am găsit acest cuvânt folosit de cineva în blogosfera românească şi am fost invidios...

Mi-a plăcut imediat cuvântul, “penabili” este undeva între penibili şi penali. Dar nuanţa “cireaşă de pe tort” este pen-abili, adică cei care au abilităţi ale scrierii.

aselghiciune

---

Un cuvânt complicat de spus... A SEL GHICIUNE.

Dicţionarul îl situează lângă corupţie, decadenţă, decădere, depravare, desfrânare, desfrâu, destrăbălare, dezmăţ, imoralitate, perdiţie, perversitate, perversiune, pervertire, pierzanie, pierzare, stricăciune, viciu.

Aselgia înseamnă în greacă depravat, dar nu neapărat în sens rău, ci cu trimitere la senzual.

Aselgia este tradusă, de regulă, prin lascivitate, pofte neînfrânate, acte sau maniere nesăbuite, cuvinte murdare, mişcări corporale indecente, manipulare spre desfrânare...

19. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea,
20. închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide,
21. pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
(Galateni 5)

În greacă... "19 Fanera de estin ta erga tees sarkos, hatina estin: porneia, akatharsia, aselgeia"

Sursa biblică a construit pentru σέλγεια sensul de un trai lipsit de constrângeri morale. După cum se vede el este însoţit de imoralitate (porneia) şi impuritate (akatharsia).

Dincolo de toate aceste aspecte... acest cuvânt îmi place pentru sonoritatea sa specială non-sare-ghicitoare... un cuvânt ce sună enigmatic şi oniric... aproape ocult.

Dilacera

DILACERÁ vb. I. tr. A sfâșia în bucăți, a fărâmița. ♦ (Med.) A smulge cu violență (un țesut). [ fr. dilacérer, cf. lat. dilacerare].

Un cuvânt rar folosit în limba română, rar dar frumos prin apropierea sa de a decela.

Este interesant şi prin faptul că există şi...

LACERÁ, lacerez, vb. I. Tranz. (Livr.) A sfâșia, a rupe în bucăți. – Din fr. lacérer.

Prefixul "di" sugerează astfel putere îndoită... o violenţă sporită...

Dilacérer vine din practica medicală şi are ca origine déchirer.

(http://www.20min.ch/ro/news/insolite/story/23417985)

teleologie

TELEOLOGÍE s. f. Doctrină filozofică potrivit căreia totul în natură ar fi organizat în conformitate cu un anumit scop, cu o anumită cauză finală. ♦ Studiul, cercetarea în funcţie de scop; teoria finalităţii. [Pr.: -le-o-] – Din fr. téléologie.

Deşi la noi a ajuns pe linie franceză, originea cuvântul este greacă. Teleologie (limba greacă τελεολογία, compus din τέλος, télos – scop și λόγος, lógos – învățătură) se traduce deci printr-o teorie, studiu sau discurs care face din finalitatea lucrurilor şi a fiinţelor în natură obiectul său principal. Discuţia teleologică este centrată asupra scopului, în special pe zona existenţei şi creaţiei. Teleologia se apleacă, în consecinţă, asupra poate a primelor întrebări religioase. Cum aceste întrebări sunt unele fundamental ataşate existenţei umane, ele au reprezentat preocuparea filosofiei de la începuturi, Platon şi Aristotel, în perioada de început de dezvoltare a conceptului societăţii umane, Anselm of Canterbur (Aosta), mai aproape de secolul nostru, Immanuel Kant şi Hegel.

http://en.wikipedia.org/wiki/Teleology

obsolescență

OBSOLESCÉNȚĂ s.f. Declasare tehnologică a unui material industrial prin apariția altuia, mai modern; uzură morală. ◊ obsolescență profesională = proces de învechire a componentelor unei profesiuni ca urmare a asimilării progresului tehnico-științific. (< engl., fr. obsolescence)

Termenul este folosit mai ales în Marketing, mai ales în cazul stabilirii politicii de produs, pentru introducerea produselor noi şi eliminarea produselor “îmbătrânite”.

Salar

---

Cred că toată lumea a observat preferinţa "ardelenească" a premierului Boc de a spune "salar" în loc de "salariu". După domnia sa s-au luat şi alţi membrii PDL, probabil pentru că le sună mai preţios în ureche. Ei bine, cuvântul nu este greşit, nu este nici tocmai corect folosit.

DEX-ul pomeneşte cuvântul salar ca variantă a salariului.

SALÁR s. n. v. salariu.

SALÁRIU, salarii, s. n. Sumă de bani pe care o primește o persoană pentru munca depusă într-o perioadă de timp (săptămână, lună); leafă². [Var.: (pop.) salár s. n.] – Din fr. salaire, lat. salarium.

Avem deci două surse, în franceză, salaire, şi latină, salarium.

În franceză cuvântul "salaire" are o pronunţie mai apropiat de "salar".
http://en.wiktionary.org/wiki/salaire

În Franţa salaire este atestat de pe la 1200 cu sensul de remuneraţie a muncii sau a unui serviciu. Desigur însă, în franceză originea cuvântului este tot din latinescul salarium.

De unde însă salarium în latină?

Evident, în latină salarium vine de la sare (sal). Salarium însemna raţie de sare, solda necesară cumpărării sării. Cum s-a ajuns la sensul de remuneraţie? Destul de simplu. În vremurile antice sarea era folosită ca monedă de schimb (troc).

Să vedem ce scrie Dictionariulu limbei romane, 1876:

SALARIU, -a, adj. s., salarius, salarium, merces, praemium, (it. salario, fr. salaire); relativu la sale, =sare, 1. adj, aministrutartione salaria, negotiu salariu, absol. personale, unu salariu, venditoriu de sarature, în specie, venditoriu de sarature, in specie, venditoriu de pesce saratu sau de carne sarata: corporationea salariloru; 2. mai vertosu ca subst. reale, a) masc., salariu, pl-e, α) in specie, ά) salariu= pretiu de sare, banni pentru sare, daţi militariloru, subintell. argentu, ca şi: calciariu, vestiariu, etc. = banni de calciamente, de vestimente; β') salariu = casu de sare; β') salariu = onorariu, mecede onararia, gratificatione, etc.; β= déro ca mai desu, in genere, salariu = mercede, pretiu covenitu pentru servitiu facutu, pentru lucru in genere, pentru lucru cu cerpulu, cu mânele in parte: după lucru şi salariulu, a servi fora salariu: salariu pre luna, pre annu: salariale servitoriloru; salariele functionariloru: salariu mesuratu, medicu nodestu; cu salariulu greu te poti inacuti: salariele seceratoriloru, collegutoriloru de vinia, sapatoriloru de arena, etc.; b) fem. salaria = salare, α) vasu de sare, (comp. si fr. sallère); β) locu de estrassu sare; γ) negotiu de sare; salare=specie de pasce, salar=truta, pestravu, (vedi si: sararia, sarariu)

Iată că acest Dictionariulu limbei romane din 1876 pomeneşte forma "salar", însă cu totul alt sens decât remuneraţie...

dispută

Desigur, vine de la "a disputa", dar poate fi înţeles şi ca... di-spută, adică două spute, adică un schimb de idei atât de înverşunat încât cei doi adversari aflaţi în dispută fac schimb de spută... Nu este poetic, dar este plastic ca imagine.

DISPÚTĂ, dispute, s. f. 1. Discuţie în contradictoriu între două sau mai multe persoane ori grupuri de persoane; controversă; p. ext. ceartă. 2. Luptă pentru întâietate, pentru tranşarea în favoarea sa a unei rivalităţi; spec. Întrecere sportivă; desfăşurare a unei întreceri sportive. – Din fr. dispute.

SPÚTĂ, spute, s. f. (Livr.) Mucozitate expectorată de cineva; flegmă. – Din lat. sputum, it. sputo.

În latină, disputatio înseamnă acţiunea examinării unei întrebări din diferite puncte de vedere gândind într-un mod pro şi contra, discuţie, dizertaţie.

Latina oferă însă o mare surpriză în ceea ce priveşte sputa. Pe lângă sensul obişnuit de scuipat, mai are un sens, sputatilicus, "demn de a fi huiduit". Cu alte cuvinte se ancorează acţiunea scuipatului de exprimare a unei forme de dispreţ.

Nu am reuşit însă să fac o eventuală legătură între di-spută şi dispută.

Abia explicaţia din limba italiană m-a condus pe o cale "normală".
"Disputare" este cu adevărat un cuvânt compus, numai că nu din "di"+"sputare" ci din "dis"+"putare". "Dis" introduce ideea de separare, iar "putare" înseamnă calculare, evaluare, examinare, considerare... Cu alte cuvinte, extragerea sensului fals, a erorii, a lucrului de prisos. Iată că "disputa" începe să semene a maieutică.

emaciat

EMACIÁ vb. refl. a slăbi peste măsură; a se descărna. (fr. émacier, it. emacia)

(sursa: http://www.drylandfarming.org/FB/Drought1.html)

de cette confiture que le couteau étalait, il [Victor] remontait aux fluettes mains blanches d'Alice, à son cou trop mince, à toute sa personne de vierge chétive, qui s'émaciait dans l'attente vaine du mariage. (Zola, Banii)

enat

---

"Enat" este un cuvânt fără sens pus la finele propoziţiei doar ca să "umple" propoziţia. Înţelesul său derivă din "and that" pronunţat rapid, ca în dialectul pittsburghez (din statul Pennsylvania). De ce m-am gândit la preluarea lui în Limba Română? Pentru că sună foarte aproape de ignat, ca sonoritate, şi Pennsylvania sună a Transilvania pensionarilor.

Dacă în engleză se spune, peiorativ, că rolul acestui cuvânt este identificarea cu enervantul dialect, "hick-tongued Neanderthal hailing", la noi ar putea fi mormăitul de neînţeles al celor care par a le lipsi vocalele în cuvinte sau, pentru că sunt prea multe, rămân întotdeauna câteva vocale în plus.



Acest clip relevă o relaţie lingvistică inter-enată... pentru că acei tineri râd de un tânăr rom şi de greşelile lui de pronunţie deşi... nici ei nu sunt prea departe.

caterinca

cateríncă (caterínci), s.f. – Flașnetă. – Var. cat(i)rincă, catarincă. De la un cîntec german care începea cu cuvintele „Charmante Catherine”, cîntat la flașnete (Tiktin; DAR); cf. rut. katerinka, rus. šarmanka. Se consideră că rom. provine din rut., însă ar putea fi și formație rom., cu suf. -că. (DER)

1. cursă, capcană. 2. zgomot, gălăgie. 3. scandal; ceartă. 4. (inrl.) vorbe neserioase prin care interlocutorul este ironizat fără să-și dea seama. (ARGOU)

Nu pot decât să spun că, după părerea mea umilă, explicaţia din Dicţionarul etimologic român, Alexandru Ciorănescu, Universidad de la Laguna, Tenerife, 1958-1966 este hazardată, ca să nu jignesc pe nimeni. Este adevărat că şi caterinca şi flaşnetă produc muzică prin învârtirea unor manivele, dar modalitatea de a produce melodia este diferită. Caterinca are ca principiu mecanismul de cutie muzicală, flaşneta este ca un fel de orgă.

Flaşnetă:


Caterincă:


Eu aşa îmi amintesc eu sensul acestor cuvinte.

Toată povestea de mai sus este de fapt o interpretare care ne-a parvenit de la Irina Kornilaeva (Ирина Алексеевна Корнилаева). Domnia sa spune că şarmanca a fost pentru prima dată consemnată în 1817. În 1840 Ivan Myatlevo pomeneşte de Катериною шарманкой (orgă Katerina) adusă de doi italieni.

De la această Katerina, prin poloneză, szarmant kat (a) rynka, s-a redus la katarynka. În Belarus katrynka, katsyarynka, în Ucraina Katerynka. Dimitry Grigorovich vine cu o explicaţie interesantă care implică şi un teatru de păpuşi. În poloneza secolului al optsprezecelea, szarmant katarynka reprezenta o păpuşă a teatrului de păpuşi. Astfel se explică diminutivul acordat, de obicei, păpuşilor.

“A lua la caterincă” înseamnă a bătea, probabil trimitere de la ciocănelele mecanismului. “A face caterincă” înseamnă cam acelaşi lucru cu “a vorbi ca o moară stricată”, adică fără sfârşit (melodia se repeta la nesfârşit).

Explicaţia este parţial susţinută de Dicţionarul Academiei Ruse 1949.

plenasm

Plenasmul pleacă în mod evident de la pleonasm.

PLEONÁSM s.n. Procedeu greşit de exprimare, constând în alăturarea unor cuvinte care repetă inutil aceeaşi idee. [Pron. ple-o-, pl. -me, -muri. / cf. fr. pléonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos].

Sensul tautologic este completat acum de alte două valenţe noi, plen, adică întreg, şi astm, lipsă de aer, de spirit. Cu alte cuvinte, s-ar traduce prin "greşeală a exprimării şi o totală lipsă de spirit".

Ideea mi-a venit citind Lista Cărţilor pe Domenii a Universităţii Constantin Brâncoveanu, sesizând greşeala Uritescu N. Dorin – Plenasmul în limba română. Categorizare, exemplificări, analize, structuri morfo-sintactice preferenţiale, Bic All, Bucuresti, 2007. De altfel, este o greşeală destul de frecventă.

Nici o referire la înţelesul din limba telugu.

erchet

---

(sursa: Observatorul Militar nr 24, 16-22 iunie 2010)

erchen

---

(sursa: Observatorul Militar nr 25, 23-29 iunie 2010)

(sursa: http://www.yelkenokulu.com/balonyelken.html)

gönder

---

(sursa: Observatorul Militar nr 25, 23-29 iunie 2010)

(sursa: http://www.yelkenokulu.com/balonyelken.html)

acrimonie

Sonoritatea cuvântul "acrimonie" pleca de la prezenţa lui "a" cu conotaţie contrară, că şi la "afon", "anormalitate"... respectiv "a-crimonie". Cuvântul "crimonie" are la rândul său o sonoritate care trimite spre cuvântul englez "criminy" (\ˈkri-mə-nē\), o interjecţie care reprezintă echivalentul în română a expresiei "Pe Dumnezeu!", respectiv o formulă de jurământ sau o reacţie de surpriză. Se pare că este un eufemism pentru latinescul "Jesu domine" (Doamne Iisuse).

Pe de altă parte, sonoritatea cuvântului trimite, nu-i aşa, la "acru".

Dicţionarul spune că...

ACRIMONÍE s. f. (Livr.) Atitudine plină de ironie usturătoare; sarcasm. – Din fr. acrimonie.

Deci parcă are mai multă legătură cu "acru", nu-i aşa?

Avem deci un caracter agresiv al atitudinii, dar în amestec cu umor. Aş identifica ca sinonime cuvintele "acru", "sarcasm", "dur", "amar (fiere)", "ciudă"...

El are un sens în medicină, pe care nu îl regăsesc consemnat în dicţionarele româneşti, dar care există în limba franceză şi care trimite la "înăsprire".

"Adesea alteraţia limfei se manifestă printr-un acrimonie aparte a umorilor..." (P. Cabanis, Rapports du physique et du moral de l'homme, t. 1, 1808, pp. 466-467)

Tot legat de medicină există şi sensul de "fatal", "funest", "care provoacă decesul"...

În sfârşit, acrimonia trimite la hip-hop...



Sigur, în engleză se spune altfel (spre ruşinea mea am uitat cum), ştiu cei de la Simplu?

funambulesc

FUNAMBULÉSC, -ÉSCĂ funambulești, adj. (Rar) Echilibristic, acrobatic. ♦ Bizar, excentric, extravagant. – Din fr. funambulesque.

Cuvântul a luat naştere de la funámbulo (acrobat care merge pe sârmă). Sensul lui primar este deci instabilitatea, nesiguranţa, o situaţie care poate să încline când într-o parte, când în alta... Un comportament de tip Wolfgang Amadeus Mozart, exagerat, ostentativ, o prezenţă între elemente opuse. În latină, funambŭlus are şi un sens uşor diferit... anume o persoană care acţionează abil în zona socială şi politică, însă nu este acea abilitate în sensul bun.

(sursa: http://psiconautam.blogspot.com/2008/10/funambulo.html)

vexațiune

(sursa: http://www.thefreedictionary.com/exasperation)

VEXAŢIÚNE, vexaţiuni, s. f. (Livr.) Faptul de a vexa; vorbă, faptă, atitudine care supără, jignește, contrariază. [Pr.: -ţi-u-] – Din fr. vexation, lat. vexatio, -onis.

VEXÁ, vexez, vb. I. Tranz. (Livr.) A răni pe cineva în amorul său propriu; a jigni, a ofensa; p. ext. a contraria. – Din fr. vexer, lat. vexare.

Sensul cuvântul francez "vexer" este a maltrata, oprima, persecuta, a produce pagube sau daune, a manipula, a afecta stima de sine a unei persoane, a umili, a jigni, a înţepa...

În latină sensul vexatio este legat ca sens şi de ură, lipsa afecţiunii, a dragostei...

Dignitatis infulas fœda familiaris rei Vexatione mercantur.
(sursa: IMPERATORIS THEODOSII CODEX http://upmf-grenoble.fr/Haiti/Cours/Ak/Constitutiones/CTh12.html)

Vexaţiunea produce o replică, de regulă tradusă în mânie provocată de caracterul repetat a acţiunii care deranjează. Cuvântul se poate aplica şi atunci când cineva face zgomot atunci când vrei să dormi dar şi când cineva te întrerupe des în timp ce explici ceva. Vexaţiunea poate merge însă şi spre anxietate, disconfort, nefericire...

La limită, un sinonim pentru vexaţiune este mortificare.