Salar

---

Cred că toată lumea a observat preferinţa "ardelenească" a premierului Boc de a spune "salar" în loc de "salariu". După domnia sa s-au luat şi alţi membrii PDL, probabil pentru că le sună mai preţios în ureche. Ei bine, cuvântul nu este greşit, nu este nici tocmai corect folosit.

DEX-ul pomeneşte cuvântul salar ca variantă a salariului.

SALÁR s. n. v. salariu.

SALÁRIU, salarii, s. n. Sumă de bani pe care o primește o persoană pentru munca depusă într-o perioadă de timp (săptămână, lună); leafă². [Var.: (pop.) salár s. n.] – Din fr. salaire, lat. salarium.

Avem deci două surse, în franceză, salaire, şi latină, salarium.

În franceză cuvântul "salaire" are o pronunţie mai apropiat de "salar".
http://en.wiktionary.org/wiki/salaire

În Franţa salaire este atestat de pe la 1200 cu sensul de remuneraţie a muncii sau a unui serviciu. Desigur însă, în franceză originea cuvântului este tot din latinescul salarium.

De unde însă salarium în latină?

Evident, în latină salarium vine de la sare (sal). Salarium însemna raţie de sare, solda necesară cumpărării sării. Cum s-a ajuns la sensul de remuneraţie? Destul de simplu. În vremurile antice sarea era folosită ca monedă de schimb (troc).

Să vedem ce scrie Dictionariulu limbei romane, 1876:

SALARIU, -a, adj. s., salarius, salarium, merces, praemium, (it. salario, fr. salaire); relativu la sale, =sare, 1. adj, aministrutartione salaria, negotiu salariu, absol. personale, unu salariu, venditoriu de sarature, în specie, venditoriu de sarature, in specie, venditoriu de pesce saratu sau de carne sarata: corporationea salariloru; 2. mai vertosu ca subst. reale, a) masc., salariu, pl-e, α) in specie, ά) salariu= pretiu de sare, banni pentru sare, daţi militariloru, subintell. argentu, ca şi: calciariu, vestiariu, etc. = banni de calciamente, de vestimente; β') salariu = casu de sare; β') salariu = onorariu, mecede onararia, gratificatione, etc.; β= déro ca mai desu, in genere, salariu = mercede, pretiu covenitu pentru servitiu facutu, pentru lucru in genere, pentru lucru cu cerpulu, cu mânele in parte: după lucru şi salariulu, a servi fora salariu: salariu pre luna, pre annu: salariale servitoriloru; salariele functionariloru: salariu mesuratu, medicu nodestu; cu salariulu greu te poti inacuti: salariele seceratoriloru, collegutoriloru de vinia, sapatoriloru de arena, etc.; b) fem. salaria = salare, α) vasu de sare, (comp. si fr. sallère); β) locu de estrassu sare; γ) negotiu de sare; salare=specie de pasce, salar=truta, pestravu, (vedi si: sararia, sarariu)

Iată că acest Dictionariulu limbei romane din 1876 pomeneşte forma "salar", însă cu totul alt sens decât remuneraţie...

scrofulos

SCROFULÓS, -OÁSĂ, scrofuloşi, -oase, adj., s.m. şi f. 1. Adj. Care ţine de scrofuloză, privitor la scrofuloză. 2. Adj., s.m. şi f. (Persoană) care are scrofule, cu scrofule; bolnav de scrofuloză. – Din fr. scrofuleux.
SCROFULÓZĂ, scrofuloze, s.f. Afecţiune cronică de natură tuberculoasă caracterizată prin inflamarea ganglionilor limfatici cervicali, inghinali sau axilari. ♦ Stare de debilitate (specifică copiilor şi tinerilor) manifestată prin limfatism, hipertrofie ganglionară, predispoziţie la tuberculoză etc. – Din germ. Skrofulose

Scrofuloza este un termen şi concept depăşit, desuet, desemnând leziuni ulcerate ale pieii, atribuite unor cauze diverse; În fapt, acestea sunt determinate de o leziune tuberculoasă a ganglionilor limfatici superficiali.

Deşi este absolut evident, trebuie să spun că acest termen l-am întâlnit prima dată la Ion Luca Caragiale ca o confuzie între scrupulos şi scrofulos:
PRISTANDA (apărând în fund şi făcând loc cu respect lui Caţavencu să treacă): Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie. D-voastră ştiţi mai bine ca mine... aşa e poliţaiul: tată să-ţi fie — trebuie să-l ridici ? îl ridici! n-ai ce-i face: e misie. De aia (foarte rugător) mă rog să pardonaţi...

CAŢAVENCU: Îmi pare rău, Ghiţă, că mai stăruieşti cu scuzele tale... Adică noi nu ştim cum merge poliţia? (sentenţios) Într-un stat constituţional un poliţai nu e nici mai mult nici mai puţin decât un instrument!

PRISTANDA: Curat instrument!

CAŢAVENCU: Nu braţul care loveşte, voinţa care ordonă e de vină... (O scrisoare pierdută)

Personal îmi place sonoritatea de "scrof", un caraghios masculin de la scroafă, care trimite la expresia colocvială "de mare porc"...

sinecdocă

SINÉCDOCĂ, sinecdoce, s.f. Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în locul părţii (şi invers), a particularului în locul generalului, a generalului în locul particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi etc. [Acc. şi: sinecdócă] – Din lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque.
Este o variantă a metonimiei.

Termenul provine din fr. synecdoque, de la gr. synekdoche, „cupridere la un loc”. Figură de stil prin care întregul denumeşte partea, genul – specia, sau invers: „fierul”, în loc de „sabie”, „toţi oamenii” în loc de "unii oameni”, „pânză” şi „catarg” în loc de „corabie”.

Implicând raporturi cantitative, se foloseşte drept perifrază, spre a evita repetiţi, în felul antonomasei (v.): „un Cresus” – un om foarte bogat.
Exemple: „Zvârli lui Hades suflete viteze, fără de număr” (Homer, Iliada);
„Souvenez – vous qu’il règne et qu’un front couronné” (Aminteşte-ţi că domneşte şi că o frunte purtătoare de coroană – Racine, Andromaca, IV, 3);
„Edel sei der Mensch” (Nobil fie omul – Schiller);
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii” (Eminescu, Scrisoarea III).